OCTAVE MIRBEAU, JUSTITIARULDupă o jumătate de secol de purgatoriu, se recunoaşte în sfârşit, destul de târziu, geniul şi modernitatea lui Octave Mirbeau (1848-1917), « justiţiarul », care, după Émile Zola, şi-a « dăruit inima nenorociţilor şi asupriţilor acestei lumi ». A venit momentul astăzi de a porni la descoperirea unei opere imense, multiforme şi uimitor de actuală, din care nu se cunoştea pâna astăzi decât o infimă parte. În toată opera sa, la fel ca şi « zeii » săi Auguste Rodin şi Claude Monet, Mirbeau a început să revoluţioneze privirea contemporanilor săi. El a vrut să ne deschidă ochii şi să ne oblige să descoperim fiinţele şi lucrurile, valorile şi instituţiile, aşa cum sunt, şi nu cum am fost condiţionaţi să le vedem – sau, mai degrabă, să nu le vedem. Încă din 1877, fixează scriitorului misiunea de a obliga « orbii voluntari » să « privească Meduza in faţă ». Pamfletar, critic de artă, romancier şi autor dramatic, Mirbeau este deci înainte de orice marele demistificator. MARELE DEMISTIFICATORIn ochii conformiştilor şi ai Tartufilor de tot felul, « crima » sa, este de a fi determinat societatea să se vadă in toată hidoasa sa nuditate si să « se ingrozească de ea insăsi ». Pentru că a fost scandalizat de tot ceea ce şochează exigenţele sale de Adevăr si de Dreptate, Mirbeau a devenit scandalos in ochii puternicilor acestei lumi, care, dupa moartea sa, l-au facut să o plătească scump. Mirbeau a demascat, întradevar, timp de patruzeci de ani, a stigmatizat si a determinat « grimase », cu o ferocitate jubilatorie, la toţi aceia pe care un popor frivol, perfect cretinizat, se incăpăţânează să-i respecte : demagogii, canalile politicii ; speculatorii şi afaceriştii, piraţi ai bursei, rechinii industriei si comerţului ; « monştrii morali » ai sistemului represiv pe nedrept botezat « Dreptate » ; « malaxoarele de suflete » ale Bisericii ; intruşi ai artelor si literelor, paiaţele şi şantajiştii unei prese venale si anesteziate ; şi toţi burghezii care se îngraşă din mizeria săracilor, şi care, lipsiţi de orice milă, de orice « sentiment artistic » şi de orice gândire personală, şi-au procurat, pentru confortul lor moral şi intelectual, o conştiinţă criminală imposibil de clintit. Aceştia sunt produsul unei societăţi muribunde, unde totul funcţionează contrar bunului simţ si al dreptăţii. Sub acoperirea « democraţiei » şi a « republicii », o minoritate fără scrupule exploatează, zdrobeşte, alienează si mutilează în toată libertatea majoritatea, redusă la starea de « larve ». Ea nivelează geniul, supune arta unui sufragiu universal, şi transformă totul, oameni şi lucruri, talent şi onoare, în mărfuri vulgare, supuse unei inexorabile legi a ofertei şi cererii. Pe ruinele valorilor umane, ea ridică altare singurului zeu al capitalismului cu faţă umană care triumfă pe toata suprafaţa Pământului şi o tranformă într-o terifiantă « grădina a supliciilor » : Viţelul de aur. Din păcate, mesajul nu a pierdut nimic din actualitatea lui…  SCHITA BIOGRAFICAOctave Mirbeau (1848-1917)jurnalist, pamfletar, critic de artă, romancier şi autor dramatic, este una dintre figurile cele mai captivante si mai originale din literatura de la Belle Époque. După o tinereţe petrecută într-un târg din Perche unde se sufoca, Rémalard, şi studii secundare mediocre la colegiul iezuit de la Vannes – de unde este alungat la cincisprezece ani in condiţii mai mult decât suspecte -, se vede condamnat, cu sufletul mortificat, să se dedice notariatului în sat, când, doi ani după experienţa traumatizantă a războiului din 1870, răspunde la apelul fascinantului conducător bonapartist Dugué de la Fauconnerie, fost deputat de Orne, care îl angajează ca si secretar particular, îl ia la Paris si îl introduce in L’Ordre de Paris, organul oficial al Apelului către popor (partidul imperialist). Acesta este începutul unei lungi periode de proletariat al peniţei, care îi va lăsa un puternic sentiment de vinovăţie : rând pe rând, sau paralel, face pe « servitorul » (ca si secretar particular al lui Dugué, apoi al lui Arthur Meyer, directorul ziarului Gaulois), « face trotuarul » (ca si ziarist plătit al ziarului L’Ordre, apoi L’Ariégeois, bonapartiste, al ziarului Gaulois monarhist si al celui intitulat Grimaces, toate contra oportunismului si din păcate, antisemite), şi pe « negrul » (scrie o duzină de volume, romane şi nuvele, pentru diverşi angajatori, în special L'Écuyère, La Maréchale, Amours cocasses şi La Belle Madame Le Vassart . De abia în cursul anului 1884, cu ocazia unei legături devastatoare cu o femeie de moravuri uşoare, Judith Vimmer (Juliette din Le Calvaire), el face un bilanţ negativ vieţii lui de « ratat », se revigorează în Bretania, şi, întors la Paris, îşi începe dificil « izbăvirea»: de acum încolo îşi va pune pana stralucitoare şi de o eficacitate nemaivăzută în serviciul cauzelor care sunt ale sale, dreptatea socială şi promovarea artiştilor de geniu. Primul volum pe care îl publică cu numele său
în noiembrie 1885, Lettres de ma chaumière care au drept cadru
Normandia şi Finistère, se vrea antiteza amabilităţii
lui Alphonse Daudet şi creionează o imagine a omului
şi societăţii foarte neagră, pe care cele trei romane
care urmează, mai mult sau mai puţin autobiografice, o vor
întări : Le Calvaire
( 1886), unde abia dacă romanţează legătura lui
cu Judith ; L’Abbé Jules
(1888), unde, sub influenţa « descoperirii » lui Dostoievski,
pune în practică psihologia profunzimilor pentru a evoca personajul
unui preot catolic al cărui trup şi suflet sunt în revoltă
contra opresiunii sociale şi a putreziciunii din Biserica ;
şi Sebastian Roch (1890),
unde povesteşte emoţia « asasinării unui suflet
de copil » de către un iezuit violator, roman pe care îl situează
la colegiul Saint-François-Xavier din Vannes. În paralel, sub un alt
nume sau sub diverse pseudonime, colaborează la Gaulois,
la La France, la L'Événement, la ziarele Matin,
Gil Blas, Figaro şi L'Écho de Paris :
începe aici lupte artistice (este susţinătorul recunoscut
al lui Rodin, Monet şi al pictorilor impresionişti, şi,
prin urmare, al lui Van Gogh, Camille Claudel şi de Maillol) şi
luptele politice (se apropie de anarhişti, atacă boulangisme-ul,
naţionalismul, colonialismul, militarismul, şi « păstorii »
aserviţi care utilizează sufragiul universal pentru a « tunde »
mai bine trupele şi a planifica strivirea şi îndobitocirea
indivizilor). În anii 1890, traversează o lungă criză existenţială, dublată de o gravă criză conjugală (s-a căsătorit în 1887, în ciuda a ceea ce se va spune, cu o fosta actriţă şi femeie galantă, Alice Regnault) şi se crede lovit de neputinţă. Totuşi în cursul acestor ani dureroşi publică în foleiton primele variante ale romanului Journal d'une femme de chambre (sub titlul En mission), ca şi extraordinarul roman pre-existentialist ce tratează tragedia artistului şi este inspirată de Van Gogh, pe care Mirbeau tocmai îl descoperise : Dans le ciel (1892-1893). Începe de asemenea o lungă colaborare (de zece ani) la Journal şi redactează o tragedie proletariană, pe un subiect învecinat cu cel al romanului Germinal, Les Mauvais bergers, care va fi creată de Sarah Bernhardt şi Lucien Guitry în decembrie 1897. Dar ceea ce îi va permite lui Mirbeau să iasă din neurastenia sa, aruncâdu-se într-o activitate sociala utilă, este afacerea Dreyfus, în care se angajează, cu generozitatea sa obişnuită, începând cu 28 noiembrie 1897, adică la două zile după Émile Zola. Redactează textul celei de-a doua petiţii a « intelectualilor », îl acompaniază în fiecare zi pe Zola la proces, varsă pentru el 7.500 franci şi obţine de la Reinach 30.000 franci pentru a plăti diversele amenzi ale autorului manifestului « J’Accuse », participă la numeroase intâlniri ale susţinătorilor lui Dreyfuss la Paris şi în provincie, şi, mai ales, publică în Aurora aproximativ cincizeci de cronici, în care caută să mobilizeze clasa muncitoare şi profesiile intelectuale şi ia în derâdere naţionaliştii, clericii şi antisemiţii recurgând cu jubilaţie la inteviuri imaginare. Urmăreşte cu indignare, în mai mult de o lună, procesul lui Alfred Dreyfus la Rennes şi se întoarce la Paris disperat. Sub efectul unui profund pesimism, publică Le Jardin des supplices (1899), monstruozitate literară costituită dintr-un patchwork de texte anterioare concepute independent unele de celalalte şi în tonalităţi foarte diferite, Le Journal d’une femme de chambre (1900), în care stigmatizează sclavajul vremurilor moderne pe care îl reprezinta slujitorii şi dezvăluie dedesubturile puţin apetisante ale burgheziei, şi Les 21 jours d’un neurasthénique (1901), colaj ale unor cincizeci de povestiri nemiloase apărute de cincisprezece ani în presă. În aprilie 1903, cunoaşte un triumf cu înfiinţarea, la Comedia Franceză, unei mari comedii clasice de moravuri şi de caractere, Les affaires sont les affaires, în care atacă clasa parveniţilor şi denunţă atotputernicia banului-rege prin personajul unui om de afaceri devenit tip, Isidore Lechat. Piesa triumfă în Germania, în Rusia,
în Statele Unite şi în alte ţări. Devenit bogat, îşi
încetineşte sensibil producţia jurnalistică (să
semnalăm totuşi colaborarea sa de şase luni la L’Humanité
al lui J.Jaurès în 1904) şi renunţă la genul romanesc
moştenit din secolul nouăsprezecea, pe care a încercat să-l
reînoiască scoţându-l din canoanele naturaliste : publică
în 1907 La 628-E8, povestire de
călătorie în Belgia, Olanda, Germania al cărei erou nu
este altul decât un automobil, şi, în 1913, Dingo,
fantezie rabelaisiana inspirată de câinele său. Pune în scenă
la Comedia Franceza, în decembrie 1908, prin decizie legală, Le
Foyer, care scandalizează pentru că denunţă
exploatarea economică şi sexuală a adolescenţilor.
Din ce în ce mai des bolnav şi înăcrit, ajunge destul de prematur aproape incapabil să scrie (redactează totuşi o broşura despre prostituţie, L’Amour de la femme vénale, care va apărea dupa moartea sa… în Bulgaria !) şi se retrage la Triel, unde florile şi picturile prietenilor săi îl consolează de abjecţia oamenilor. Războiul din 1914 reuşeste să descurajeze un pacifist irecuperabil care nu a încetat să denunţe aberaţia criminală a războaielor şi să preconizeze prietenia franco-germană. Moare în ziua în care împlineşte 69 de ani, în 16 februarie 1917. Câteva zile mai târziu, văduva sa publică în Le Petit Parisien un pseudo -« Testament politic al lui Octave Mirbeau », fals patriotic ce provoacă dezgustul, aranjat la cererea renegatului Gustave Hervé. Prietenii marelui scriitor denunţă în zadar aceasta infamă operaţie de dezinformare, care contribuie la întinarea durabilă a memoriei lui Octave Mirbeau. În fapt, va traversa o lungă fază de purgatoriu, care va dura cam şaizeci de ani. Sigur, se reediteaza regulat cele două romane ale sale cele mai celebre, se reia în diverse reprize Les affaires sont les affaires, şi se publică între 1934 şi 1936 zece volume calificate în mod abuziv de Œuvres illustrées. Dar nu se cunoaşte decât o mică parte din imensa sa producţie; nu ştim să-l citim pe Mirbeau şi îl acoperim de etichete absurde (naturalist) sau defăimătoare (pornograf, palinodic) ; în ceea ce priveşte universitatea şi manualele şcolare, acestea îl ignoră într-un mod prezumţios şi doar câţiva anglo-saxoni îi consacră o teză. Lucrurile încep să se schimbe la sfârşitul anilor 1970 graţie publicării romanelor lui Hubert Juin, în colecţia « Fin de siècle », apoi în anii 1980 cu primele cercetări universitare franceze, şi mai ales începând cu anii 1990 : apariţia primei sale biografii, Octave Mirbeau, l’imprécateur au cœur fidèle, şi a unei prime mare sinteze asupra Les Combats d’Octave Mirbeau ; publicarea unui număr de treizeci de volume de texte inedite (Dans le ciel, Contes cruels, Combats pour l'enfant, Paris déshabillé, Combats esthétiques, Lettres de l'Inde, L'Amour de la femme vénale, Chroniques du Diable, Amours cocasses, Noces parisiennes, Premières chroniques esthétiques, cinci romane aparute sub pseudonim, Combats littéraires, Correspondance générale) ; organizarea a cinci colocvii internaţionale, a căror Acte sunt publicate ; constituirea în 1993 a unei Societăţi Octave Mirbeau, care publică Caietele Octave Mirbeau anual, într-un format de bună calitate şi bogat ilustrate ; dezvoltarea rapidă a cercetărilor universitare, atât în Franţa cât şi în străinatate ; triumful punerilor în scenă a pieselor Foyer şiLes affaires sont les affaires la teatru ; multiplicarea adaptărilor teatrale a romanelor, a povestirilor şi a cronicilor lui Mirbeau ; publicarea primei ediţii critice ; a Operei romaneşti, , a Teatrului complet şi a Corespondenţei generale a lui Mirbeau… on linehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Octave_Mirbeau |
||
  |
||
